Cheile Nerei

Jurnal de călătorie

de Someşan Georgeana

1. Începutul

În data de 27 mai 2011 era fixată excursia la Cheile Nerei, judetul Caraş-Severin, pe care toţi o aşteptam cu răbdare, după multe pregătiri şi multe cumpărături. Ziua de vineri 27 a sosit într-un final, iar noi am plecat de la şcoală în jurul orei 12, ca să avem timp să ne adunăm şi să putem face ultimele aranjamente.

2. Drumul

În sfârşit, pe la orele prânzului am pornit la drum cu multe planuri şi multe speranţe. Drumul nu a fost întrerupt de niciun incident; dimpotrivă, totul a fost normal, iar microbuzul în care ne-am înghesuit cu bagajele s-a umplut repede de râsete, timpul trecând astfel foarte repede. Am făcut un mic popas în Oraviţa, pentru a ne mai cumpăra câte o îngheţată sau o băutură (evident, fără alcool). Apoi am luat-o din nou la drum.

3. În recunoaştere

După încă câteva zeci de minute am ajuns la destinaţie. Totul în jur era împrejmuit de munţii acoperiţi cu păduri. Aerul era proaspăt, spre deosebire de cel de acasă, şi totul părea natural. În apropiere era un mic canton şi o pescărie de păstrăvi, iar puţin mai departe era o pensiune cu toate facilităţile. Dar nu ne-a atras. Care ar fi fost astfel farmecul de a merge în sânul naturii dacă nu să stăm in aer liber, sa dormim sub cerul înstelat sau sub husa cortului? Ne-am bucurat puţin de împrejurimi, reuşind să le descoperim îndeaproape, dar nu foarte mult, întrucât corturile nu se instalau singure. Spre mândria noastră, a fetelor, am reuşit să instalăm cortul înaintea baieţilor, iar mai apoi am continuat să ne bucurăm de priveliştea din jur, asistând însă şi la osteneala băieţilor care nu reuşeau să şi-l instaleze pe al lor. Apoi ne-am jucat cu mingea, care de altfel era să plutească de cateva ori pe râul de lângă noi, locul nostru de campare fiind pe Ochiul Beiului, un afluent al Nerei. După aceea, a urmat masa, iar după masă, când era deja întuneric, stingerea. Dar, cum noi nu eram obosiţi de la drum, am mai stat un timp peste ora stingerii, şi asta pentru a admira cerul înstelat, aşa cum nu mai vazusem până atunci. În cele din urma am adormit cu toţii, dar nu foarte uşor, datorită unei vaci pe care stăpânul său a uitat să o închidă. Astfel s-a închiat prima zi de excursie.

4. Prima întâlnire 
A doua zi a început tot cu vaca, cea pe care stăpânul o lăsase dezlegată toată noaptea. Trezirea s-a dat la ora 8 şi jumătate. După ce am luat micul dejun şi ne-am făcut toaleta de dimineaţă, am plecat în primul traseu pregătit pentru noi pentru ziua aceea, adică spre Cascada Beuşniţei. Ştiam că în aceea zonă sunt multe vipere şi am fost cu toţii cu ochii-n patru. Până la Cascada Beuşniţei, destinaţia noastră, am întâlnit mai multe cascade mai mici, dar foarte frumoase. Pe drumul spre cascadă ne-am oprit la Lacul Beiului. Ghidul nostru, domnul profesor de sport, ne-a relatat legenda Beiului şi a Beuşniţei, legendă care a dat azi numele de celor două obiective Lacul Beiului şi Casacada Beuşnitei. Continund drumul am ajuns la destinaţia finală: Cascada Beuşniţei. Era atât de frumoasă şi atât de grandioasă, încât cu greu îţi puteai lua ochii de la ea. Am poposit o vreme acolo, apoi, după ce am facut o fotografie de grup, am luat-o înapoi,oprindu-ne la un izvoraş să luăm apă, care era bogată în calciu, dar săracă în substanţe minerale, încât simţeai un altfel de gust, curat, şi care te făcea să vrei să bei tot mai multă. Apoi ne-am întors la locul de campare şi ne-am odihnit vreo două ore. După cele 2 ore am luat-o din nou la drum, regretând că am lăsat bocancii la locul de campare, pentru că drumul era plin de pietre ascuţite. Obiectivul era acela de a urca pe munte şi de a admira râul Nera şi peisajele de acolo. Pe drum am oprit la un alt izvor pentru a lua apă şi pentru a ne odihni înainte de a începe să urcăm. Dar, înainte de acest popas, câţiva dintre noi au renunţat deja, fie de oboseală, fie din alte motive. După un drum lung, pe o cărare ce trecea prin iarbă de cel puţin 1 m, şi mereu atenţi la vipere, am ajuns la cele cinci tuneluri săpate în stâncă. Am trecut uşor prin primele 4, iar la urmă venea şi cel mai lung. Spre nenorocul nostru, inevitabilul s-a produs. În ultimul tunel am dat peste un pui de viperă. Ştiu că mulţi ar crede că cei mici nu sunt aşa de periculoşi, dar se înşeală deoarece, atunci când muşcă, ei eliberează toată cantitatea de venin pe care o au, pe când viperele mature eliberează doar o parte. Ne-am întors din tunel şi am aşteptat câteva minute indecişi, neştiind ce să facem. Între timp au venit însă doi turişti străini, care vroiau să intre şi ei în tunel. Am reuşit să le explicăm care e situaţia, ei hotărând că vor să meargă mai departe. În cele din urmă, după ce am aflat că singura alternativă era să trecem prin tunel sau să ne întoarcem, am decis să ne asumăm şi noi riscul şi să intrăm în tunel, în grupuri mai mici, ca să evităm să fim atacaţi de puiul de viperă. După ce am trecut,am admirat priveliştea deosebită a Nerei, care curgea sub noi la câţiva metri, şi pentru care practic ne-am riscat vieţile. Apoi ne-am întors fără probleme, pe acelaşi drum, am coborât de pe munte şi spre seară eram înapoi la tabără. 

5. Planuri destrămate 
Dar ziua încă nu se încheiase. Ne făcusem deja planuri pentru noaptea ce urma să vină, şi pentru a doua zi. Desigur, cel mai frumos lucru trebuia să fie nelipsitul foc de tabără. Chiar dacă nu am fost cu toţii în jurul său, cei care am fost ne-am bucurat de el, atât cât a durat şi ne-am simţit bine. Însă, după cateva zeci de minute a venit ploaia, care ne-a stricat planurile pentru noaptea respectivă, dar şi pentru ziua ce urma să vină. Era ziua când ne întorceam acasă. 

6. Cireaşa de pe tort 
În noaptea respectivă, noi fetele ne-am propus să facem o ultimă glumiţă, ca de rămas bun, adică  să “le infrumuseţăm puţin feţele” baieţilor. Somnul a fost înă mai tare decât noi şi planul a eşuat. A doua zi, şi a treia de la plecare, am fost din nou trezite de vaca lăsată iar dezlegată, ca dovadă că era un obicei al stăpânului ei şi nu un accident. Totuşi, spre fericirea noastră, planul de „înfrumuseţare” de seara trecută a fost dus la îndeplinire de către altcineva, iar după ce am râs cu toţii am ajuns la concluzia că acest eveniment a fost cireaşa de pe tort. 

7. Plecarea 
Întrucât ne aflam pe munte, iar norii care se puseseră deasupra nu arătau deloc promiţător, am decis că nu mai putem aştepta foarte mult. Imediat după micul dejun, am plecat la drum, însă nu fără o mică dejamăgire că nu am reuşit până la urmă să vizităm şi cantonul. 

8. Drumul spre casă 
Oarecum surprinzător, drumul spre casă ni s-a părut mult mai scurt decât cel de la venire, dar asta a fost până la urmă un lucru bun întrucât abia aşteptam să ajungem din nou la casele noastre. Evident, din nou, pe microbuz s-a râs mult şi s-au făcut glume. 

8. Sfârşitul 
Astfel se încheie acest jurnal de călătorie, cu fiecare la casa lui şi cu o mulţime de amintiri, dintre care cele mai „rezistente” rămân desigur pozele, multele poze pe care le-am făcut şi le-am dus cu noi.