de Someşan Georgeana
1. Începutul
În data de 27 mai 2011 era fixată excursia la Cheile Nerei, judetul Caraş-Severin, pe care toţi o aşteptam cu răbdare, după multe pregătiri şi multe cumpărături. Ziua de vineri 27 a sosit într-un final, iar noi am plecat de la şcoală în jurul orei 12, ca să avem timp să ne adunăm şi să putem face ultimele aranjamente.
2. Drumul
În sfârşit, pe la orele prânzului am pornit la drum cu multe planuri şi multe speranţe. Drumul nu a fost întrerupt de niciun incident; dimpotrivă, totul a fost normal, iar microbuzul în care ne-am înghesuit cu bagajele s-a umplut repede de râsete, timpul trecând astfel foarte repede. Am făcut un mic popas în Oraviţa, pentru a ne mai cumpăra câte o îngheţată sau o băutură (evident, fără alcool). Apoi am luat-o din nou la drum.
3. În recunoaştere
După încă câteva zeci de minute am ajuns la destinaţie. Totul în jur era împrejmuit de munţii acoperiţi cu păduri. Aerul era proaspăt, spre deosebire de cel de acasă, şi totul părea natural. În apropiere era un mic canton şi o pescărie de păstrăvi, iar puţin mai departe era o pensiune cu toate facilităţile. Dar nu ne-a atras. Care ar fi fost astfel farmecul de a merge în sânul naturii dacă nu să stăm in aer liber, sa dormim sub cerul înstelat sau sub husa cortului?
Ne-am bucurat puţin de împrejurimi, reuşind să le descoperim îndeaproape, dar nu foarte mult, întrucât corturile nu se instalau singure. Spre mândria noastră, a fetelor, am reuşit să instalăm cortul înaintea baieţilor, iar mai apoi am continuat să ne bucurăm de priveliştea din jur, asistând însă şi la osteneala băieţilor care nu reuşeau să şi-l instaleze pe al lor. Apoi ne-am jucat cu mingea, care de altfel era să plutească de cateva ori pe râul de lângă noi, locul nostru de campare fiind pe Ochiul Beiului, un afluent al Nerei. După aceea, a urmat masa, iar după masă, când era deja întuneric, stingerea. Dar, cum noi nu eram obosiţi de la drum, am mai stat un timp peste ora stingerii, şi asta pentru a admira cerul înstelat, aşa cum nu mai vazusem până atunci. În cele din urma am adormit cu toţii, dar nu foarte uşor, datorită unei vaci pe care stăpânul său a uitat să o închidă. Astfel s-a închiat prima zi de excursie.

4. Prima întâlnire
A doua zi a început tot cu vaca, cea pe care stăpânul o lăsase dezlegată toată noaptea. Trezirea s-a dat la ora 8 şi jumătate. După ce am luat micul dejun şi ne-am făcut toaleta de dimineaţă, am plecat în primul traseu pregătit pentru noi pentru ziua aceea, adică spre Cascada Beuşniţei. Ştiam că în aceea zonă sunt multe vipere şi am fost cu toţii cu ochii-n patru.

5. Planuri destrămate
Dar ziua încă nu se încheiase. Ne făcusem deja planuri pentru noaptea ce urma să vină, şi pentru a doua zi. Desigur, cel mai frumos lucru trebuia să fie nelipsitul foc de tabără. Chiar dacă nu am fost cu toţii în jurul său, cei care am fost ne-am bucurat de el, atât cât a durat şi ne-am simţit bine. Însă, după cateva zeci de minute a venit ploaia, care ne-a stricat planurile pentru noaptea respectivă, dar şi pentru ziua ce urma să vină. Era ziua când ne întorceam acasă.
6. Cireaşa de pe tort
În noaptea respectivă, noi fetele ne-am propus să facem o ultimă glumiţă, ca de rămas bun, adică să “le infrumuseţăm puţin feţele” baieţilor. Somnul a fost înă mai tare decât noi şi planul a eşuat. A doua zi, şi a treia de la plecare, am fost din nou trezite de vaca lăsată iar dezlegată, ca dovadă că era un obicei al stăpânului ei şi nu un accident. Totuşi, spre fericirea noastră, planul de „înfrumuseţare” de seara trecută a fost dus la îndeplinire de către altcineva, iar după ce am râs cu toţii am ajuns la concluzia că acest eveniment a fost cireaşa de pe tort.
7. Plecarea
Întrucât ne aflam pe munte, iar norii care se puseseră deasupra nu arătau deloc promiţător, am decis că nu mai putem aştepta foarte mult. Imediat după micul dejun, am plecat la drum, însă nu fără o mică dejamăgire că nu am reuşit până la urmă să vizităm şi cantonul.
8. Drumul spre casă
Oarecum surprinzător, drumul spre casă ni s-a părut mult mai scurt decât cel de la venire, dar asta a fost până la urmă un lucru bun întrucât abia aşteptam să ajungem din nou la casele noastre. Evident, din nou, pe microbuz s-a râs mult şi s-au făcut glume.
8. Sfârşitul
Astfel se încheie acest jurnal de călătorie, cu fiecare la casa lui şi cu o mulţime de amintiri, dintre care cele mai „rezistente” rămân desigur pozele, multele poze pe care le-am făcut şi le-am dus cu noi.